„Ce mai faci?”
„Bine.”
„Doar obosit.”
Asta spun de fiecare dată. E automat. Nici nu mai stau să mă gândesc ce simt cu adevărat. Și e ciudat, pentru că în ultimii ani, m-am tot îndepărtat de mine.
Nu știu exact când a început. Poate când am început să spun „da” fără să mai simt. Poate când am început să mă ascund sub un zâmbet doar pentru că e mai simplu decât să explic. Sau poate când am obosit atât de tare, încât am încetat să mai lupt pentru ce-mi place.
Am tot spus că sunt „bine”. Dar adevărul e că, cu cât e mai gol sufletul, cu atât e mai greu de dus.