Scroll down for EN version
Știu că spun asta des, dar unele concerte nu sunt doar concerte. Sunt stări. Sunt amintiri care se scriu în timp ce se întâmplă. Așa a fost seara de sâmbătă, când Bernhard Schüler a venit la Casa Libertății Religioase, cu un recital solo care a deschis cum nu se putea mai frumos toamna JFR-istă la Cluj.
A fost un moment special și pentru Bernhard: pentru prima data a susținut un recital solo de pian în care a interpretat – doar el și pianul – piesele Triosence, muzica pe care o compune de peste 20 de ani și care a adus atâta lumină în viețile celor care au ascultat-o.
Eu mi-am început seara în felul meu preferat – întâmpinând publicul la intrare, în rolul neoficial, dar asumat, de „omul cu scannerul de bilete”. Și știi ceva? Îmi place. Îmi place mult. Îmi place să văd chipurile oamenilor în momentul acela când intră: zâmbete curioase, priviri emoționate, acel amestec de entuziasm și nerăbdare pe care doar muzica live îl stârnește. E o bucurie tăcută, dar puternică.
Pe Bernhard îl știm bine. Ne leagă multe amintiri de el și de Triosence, care a adus la Cluj, în 2023, muzica lor solară și clară, pe care ai impresia că o fredonezi deja chiar înainte s-o cunoști. Apoi în primăvară, a venit Omar Rodriguez Calvo, sa ne încânte cu contrabasul lui, de data aia cu Tingvall Trio. Iar acum, în această seară frumoasă de toamnă, Bernhard a fost singur cu pianul.
De la primele note s-a văzut că se simte bine. Relaxat, prezent, firesc, chiar dacă era prima oară când cânta pe un pian Wendl & Lund. Muzica a început să curgă ușor, cu naturalețea omului care nu trebuie să demonstreze nimic, ci doar să împărtășească.
A fost mai mult decât un concert – a fost o poveste spusă în episoade muzicale. Fiecare piesă a avut un preambul, o mică istorioară, o amintire sau o imagine: despre fiica lui și cântecul ei de leagăn, despre unchiul său artist „quite a man”, care a câștigat bani din artă și i-a pierdut dăruind un rând la tot barul pe drumul spre casă. A fost Bernhard în stilul lui – sincer, cald, cu umor blând și o prezență care te face să simți că-l știi de mult.
Piesele au fost alese de pe aproape toate cele 10 albume Triosence, interpretate la pian solo – și fiecare a primit aplauze care nu se grăbeau să vină, de parcă publicul voia să mai lase notele să plutească în aer. Lumea din sală l-a iubit. Iar el ne-a cântat cu ochii închiși, cum doar cei care simt muzica în tot corpul o pot face.
Și eu am stat acolo, în locul meu preferat, cu ochii închiși, lăsându-mă cuprins de muzică – dar cu telefonul în mână. Filmez adesea în astfel de momente din dorința de a păstra si imaginea, vizualul, pe lăngă sunet și emoție. Parcă mi-e teamă să nu pierd partea asta din magie dacă țin ochii închiși.
Și apoi, îmi place să mă uit în sală și să văd fețele oamenilor. Fericite. Pline. Încântate. Oameni care au venit pentru muzică și o primesc cu inima deschisă. Asta e una dintre bucuriile mari ale serilor JFR.
Am auzit la final oameni spunând „Parcă am zburat într-un vis albastru…” „Cum poți să cânți așa, cu ochii închiși?!” „Parcă și portretele de pe pereți ascultau muzica și erau pătrunse de ea…”
Și cred că au dreptate. Bernhard n-a cântat doar la pian sâmbătă. Ne-a cântat în suflet. Ne-a liniștit. Ne-a ridicat ușor din noi și ne-a lăsat să plutim pentru o oră și ceva.
După concert, cum e obiceiul, am ieșit la un pahar de vorbă. Cu Cipri, Bernhard și Oana. Pe cât de natural e pe scenă, pe atât e și în afara ei. Am povestit despre muzică, concerte și pălincă, fără să ne dăm seama cât de repede a trecut timpul.
Un obicei drag mie, care s-a transformat în mică tradiție odată cu seria „În jurul pianului”, e colecționarea bucăților de hârtie sau carton pe care artiștii își notează setlistul concertului. Sunt lucruri simple, cele mai la îndemână, dar cu o încărcătură specială – ele au stat acolo, în pian, au fost privite cu atenție înainte de fiecare piesă, au fost martorele unui moment de artă pură. La final, le păstrez cu grijă, iar artiștii mi le semnează. Iubesc gestul ăsta – mic, personal, sincer.
Bernhard n-a avut o hârtiuta de genul ăsta în pian. Așa că, la final, l-am rugat să-mi scrie setlistul pe o bucățică de hârtie din aceea pe care ți-o aduc la restaurant să așeze farfuria pe ea, când comanzi – are un nume, dar nu mi-l mai amintesc. A fost foarte atent: a notat toate piesele, în ordinea în care le-a interpretat, și a semnat cu grijă. Altă mică bucurie pe care o voi păstra cu drag.
Mulțumim, Bernhard. Mulțumim Jazz Fan Rising. Și mulțumim publicului – care a știut să asculte cu inima, nu doar cu urechile.
Ne revedem curând, în jurul pianului.
🟨 Ca să ducem amintirea un pic mai departe, am făcut și un playlist pe Spotify cu toate piesele Triosence pe care le-a interpretat Bernhard la pian. Îl găsești mai jos, jos de tot in pagina – și cine știe, poate o să-ți pară că pianul de la Cluj mai vibrează încă puțin și azi.
⸻
JFR Chronicles: Bernhard Schüler in Cluj – a concert like a blue breeze, with eyes closed and hearts wide open
Some concerts go beyond music. They become states of mind. Memories being made in real time. That’s what Saturday evening felt like, when Bernhard Schüler stepped into the warm blue glow of Casa Libertății Religioase for a solo piano recital that opened the JFR autumn season in Cluj in the most beautiful way possible.
It was a special moment for Bernhard too: for the first time ever, he played a solo concert made entirely of Triosence pieces – just him and the piano, bringing to life music he’s been creating for over 20 years. Music that’s quietly brightened the lives of so many who’ve listened along the way.
I started my evening as I often do – welcoming the audience at the door, in my unofficial (but fully embraced) role as “the guy with the ticket scanner.” And honestly? I love it. I love seeing those first glances, the half-smiles, the anticipation in people’s eyes. That unique blend of curiosity and excitement that only live music stirs up. It’s a quiet joy – but such a full one.
We know Bernhard well. We share beautiful memories with him and Triosence, who brought their clear, sunlit jazz to Cluj in 2023 – the kind of music you somehow feel like you’re already humming before the first note hits. Then in spring, Omar Rodríguez Calvo arrived with his double bass to enchant us again, this time as part of Tingvall Trio. And now, this autumn evening, it was just Bernhard. Just the piano. Just the music.
From the very first note, it was clear he felt at home. Relaxed, grounded, fully present – even though it was his first time playing the Wendl & Lund piano in our intimate blue room. The music flowed gently, with the ease of someone who’s not here to impress, but simply to share something honest.
It felt less like a concert, and more like a story unfolding in musical chapters. Each piece came with a little backstory, a memory, an image: a lullaby for his daughter, a wild tale about his uncle – “quite a man,” as Bernhard put it – who sold his art, then gave it all away buying drinks for everyone at the bar on his way home. It was Bernhard at his best – warm, funny, sincere. The kind of presence that makes you feel like you’ve known him for years.
The songs were drawn from almost all ten Triosence albums, now reimagined as solo pieces. And the audience loved every single one. The kind of love you can hear in the silence just before the applause. Like nobody wanted the notes to end too soon. And Bernhard? He played with his eyes closed – the way you do when you feel the music with your whole being.
I sat there, in my favourite seat, eyes closed too – just letting the music carry me. But, as always, with my phone in hand. I like to film little pieces, to hold on to something – a visual, a sound, a memory. It’s like I’m afraid of losing part of the magic if I don’t.
And then, there’s the moment when I open my eyes and look around the room. I love seeing the faces. Lit up. Moved. Completely tuned in. People who came for music and let it reach them, fully. It’s one of my favourite things about JFR nights – how deeply felt they are.
After the concert, I overheard a few reactions that said it all: “It felt like flying through a blue dream…” “How does someone play like that, with their eyes closed?!” “Even the portraits on the wall looked like they were listening…”
And I think they were right. Bernhard didn’t just play the piano that night. He played right into our hearts. He steadied us. Lifted us. Let us float for just a little while.
And then – as tradition calls for – we wandered out for a post-concert drink and some storytelling. Just Cipri, Bernhard, Oana, and me. As easy and open as he is on stage, he’s just the same off it. We talked about music, concerts, and Romanian pălincă, losing track of time in the best way.
One small ritual I’ve grown to love during this series “În jurul pianului” is collecting the little slips of paper – or cardboard, or whatever’s handy – where the artists jot down their setlists. These are no ordinary scraps. They’ve sat inside the piano, glanced at between pieces, quietly bearing witness to moments of pure artistry. At the end, I carefully keep them, and the artists sign them. It’s a small thing, but full of meaning. Personal. Honest. And I love it.
Bernhard didn’t have a slip inside the piano. So I asked him if he could write the setlist down for me – and he did, on one of those little paper mats they bring with your plate at a restaurant (I’m sure there’s a name for it, but it escapes me). He wrote each piece in order, carefully, and signed it too. Another small joy I’ll be keeping close.
Thank you, Bernhard. Thank you, Jazz Fan Rising. And thank you to the audience – for listening with your heart, not just your ears.
See you soon – around the piano.
🟨 To carry the memory a bit further, we’ve put together a Spotify playlist with all the Triosence songs Bernhard played that evening. You’ll find it below – and who knows, maybe that piano in Cluj is still quietly humming along.
