„Ce mai faci?”
„Bine.”
„Doar obosit.”
Asta spun de fiecare dată. E automat. Nici nu mai stau să mă gândesc ce simt cu adevărat. Și e ciudat, pentru că în ultimii ani, m-am tot îndepărtat de mine.
Nu știu exact când a început. Poate când am început să spun „da” fără să mai simt. Poate când am început să mă ascund sub un zâmbet doar pentru că e mai simplu decât să explic. Sau poate când am obosit atât de tare, încât am încetat să mai lupt pentru ce-mi place.
Am tot spus că sunt „bine”. Dar adevărul e că, cu cât e mai gol sufletul, cu atât e mai greu de dus.
Și, uite, sunt câteva lucruri care m-au definit în ultimii ani. Le scriu aici nu ca să mă plâng, ci ca să încep, poate, să le recunosc. Să le privesc în față. Să văd dacă pot face ceva cu ele.
1. Am renunțat la ce-mi place, doar ca să fie bine pentru alții
Nu mai am preferințe. Dacă mă întrebi ce vreau să fac, o să zic: „ce vrei tu”. Nu mai știu ce-mi place, ce-mi aduce bucurie. Și, mai grav, nici nu mai lupt pentru nimic. Mă adaptez mereu. Caut mereu confortul altora. Al meu poate aștepta. Mereu așteaptă.
2. Sunt două versiuni ale mele – una de fațadă și una reală
Acasă sunt tăcut, retras, obosit. Dar dacă sună cineva la ușă? Devin brusc sociabil, glumeț, prezent. Îmi pun masca de om „bine” și o joc perfect. E obositor, dar o fac automat. Pentru că e mai simplu să păcălesc pe alții decât să le arăt cât de “rupt” mă simt pe dinăuntru.
3. M-am retras din relație și m-am băgat cu capul în orice alt ceva.
Când am energie, o folosesc oriunde apuc. De fapt oriunde simt că pot controla ceva. Relația? Cere timp, cere prezență, cere implicare… și eu nu le mai am. M-am mințit multă vreme dând vina pe celălalt. Dar adevărul e că nu mai știu cum să fiu acolo pentru cineva. De fapt nu mai știu nici cum să fiu acolo pentru mine.
4. Îmi minimalizez durerea și resping orice grijă
„Sunt bine.” „Doar puțin obosit.” Niciodată nu spun ce-i în capul sau inima mea. Nici când mă doare, nici când mă frământă ceva. Dacă cineva își face griji, dau din mână. Zic că e în regulă. Mi-e teamă că, dacă aș deschide ușa cuiva către sufletul meu, n-aș mai ști cum să o închid și că, într-o formă sau alta orice va găsii acolo va fi folosit împotriva mea.
5. Am devenit prea autosuficient și nu mai cer ajutor
Mi-am spus că trebuie să le duc singur pe toate. Că n-are rost să încarc pe nimeni cu grijile mele. Așa că le car singur. Chiar și atunci când mă dor umerii, chiar și atunci când simt că nu mai pot. Refuz sprijinul. Refuz mâinile întinse. Dar sufletul meu, de fapt, urlă după ele.
6. Nu mă mai bucur de nimic din ce-mi plăcea
Lucruri care înainte îmi aduceau bucurie acum îmi par inutile. Hobiurile? Le-am abandonat. Plăcerile mici? Le ignor. Nici nu mai știu dacă nu îmi mai plac… sau doar nu mai am energie să le simt. Și mi-am zis că nu mai contează. Dar contează. Știu că undeva, în mine, mi-e dor să simt.
7. Mă irit ușor. Reacționez mai dur decât e cazul
Mă enervează căcaturile mici. Sticle fără dop, pungi cu pâine lăsate deschise, întrebări banale. Nu pentru că sunt probleme mari, ci pentru că eu sunt epuizat. Sunt atât de plin de griji nespuse și de frustrări netrăite, încât orice scânteie dă foc la tot.
Nu scriu toate astea ca să mă dau bătut. Le scriu pentru că simt că dacă nu le scot, mă sufoc. Și poate, dacă încep să le văd cu sinceritate, o să încep și să le schimb. Nu știu dacă pot să mă repar complet. Dar pot să încerc.
Să fiu din nou eu. Să nu mai port sufletul ca pe o povară, ci ca pe ceva ce merită grijă, spațiu, vindecare.
Și poate, încet-încet, o să-mi amintesc cum era să trăiesc. Nu doar să duc zilele pe umeri.
Am început, de ceva vreme, să fac terapie. Nu știu exact ce se întâmplă cu mine când sunt față în față cu terapeuta mea, dar de fiecare dată plec de acolo cu cel puțin o întrebare la care mi-e greu să răspund. Uneori plec mai tăcut, alteori mai agitat, dar niciodată la fel ca atunci când am intrat.
Știu că fac tot ce pot. Și o fac pentru mine. Pentru că, dacă eu încep să fiu bine, și „bubitzele” mele vor avea lângă ele pe cineva mai prezent, mai cald, mai întreg.
Și cred că merită. Toți merităm.
