Uneori te duci la un concert doar ca spectator. Alteori, viața îți face loc să fii parte din el într-un mod mai direct. La seara cu Andrew McCormack, din 15 aprilie, la Casa Libertății Religioase din Cluj, mi-am „luat pe mine haina de hands-on guy” și am intrat, cum s-ar zice, în culisele unei seri speciale – la propriu și la figurat.
Când tipul de la Eventim ne-a anunțat că nu mai reușește să ajungă, am preluat eu rolul de „scanator de bilete”. Și a fost, sincer, o ocazie neașteptat de frumoasă de a vedea publicul de jazz din Cluj de mai aproape – priviri, zâmbete, emoții încă nerostite. Oameni veniți cu inima deschisă, pregătiți să intre într-un spațiu intim și vibrant, așa cum e sala plină de portrete și povești de la Casa Libertății Religioase.
Am ajuns mai devreme la locație. L-am cunoscut pe Andrew, m-am întâlnit cu Cipri, și în timp ce eu îmi instalam aplicația de scanat bilete, Andrew a făcut cunoștința cu pianul. A început să-l „încălzească”, iar sunetul acela, în sala goală încă, a fost pur și simplu divin.
Concertul a fost fantastic – de la primul acord și până la ultimul bis. Sala mică, pereții pictați cu chipuri solemne și lumina caldă au creat o atmosferă specială, parcă desprinsă dintr-un film în care jazzul nu doar că se aude, dar se simte și se vede.
Andrew și-a notat piesele pe care urma să le cânte – ordinea lor – pe o bucățică de carton pe care a așezat-o cu grijă în interiorul pianului. La final, am recuperat-o. Apoi, la masă, mi-a cerut-o: „Puiu, thanks for having me”, a spus, și a semnat-o. Ba chiar a desenat și niște clape de pian. Mic gest, mare amintire.
Concertul a fost atât de fain încât oamenii pur și simplu nu l-au lăsat să plece de pe scenă. Fiecare piesă, de la „Prospect Park” la „Dream Catcher”, de la „Hitchcock” la blues-urile sale urbane și cinematice, a adus publicul tot mai aproape de un fel de New York al introspecției, al trăirii pure.
După concert, am ieșit la masă cu Andrew, Cipri, Iulia și Diana. Eu și Andrew ne-am răcorit cu câte o bere rece, în timp ce ceilalți au ținut isonul cu vin și pălincă. Am vorbit despre muzică, familie, copii, Londra, filme, jazz și planuri. Andrew e nu doar un pianist strălucitor, ci și un om cald, relaxat, cu un umor tipic englezesc și o curiozitate autentică pentru tot ce e viu și adevărat.
A fost o seară în care pianul n-a fost doar instrument, ci personaj. O seară în care vibrația pianului se simțea în piept, în inimă. O seară în care ai fi putut jura că portretele de pe pereți ascultau și ele, în tăcerea lor nobiliară.
O experiență speciala, adevarata.
Mulțumiri colegilor din Jazz Fan Rising, Goethe-Institut București, Ciprian – și tuturor celor care fac ca serile astea să nu fie doar concerte, ci povești adevărate, în jurul pianului.
