Am ajuns la capătul unei stagiuni care ne-a ținut aproape, în jurul pianului. Și în loc să scadă în intensitate, ultimul concert din serie a adus exact opusul: o explozie de emoție, de profunzime și de prezență.
Dejan Ilijić la Cluj a închis stagiunea cu un concert solo pe care nu-l vom uita curând. Poate că unii îl cunosc ca lider al trupei EYOT, poate că alții l-au descoperit abia acum, doar el cu pianul – fără band, fără boxe, fără filtre. Doar Dejan, un om și un instrument care, pentru o oră și ceva, au respirat împreună cu noi.
E deja o obișnuință de-a mea să ajung mai devreme la Casa Libertății Religioase. Mă mișc pe acolo, mai mut un scaun, mai potrivesc poziția pianului, dar adevărul e că vin devreme pentru preview. Îmi place să văd cum artistul face cunoștință cu pianul, cum îl încălzește, cum se împrietenește cu el. E un ritual melodic și intens.
De data asta, Dejan a ajuns târziu, vizibil obosit după un drum de 9 ore cu mașina de la București. Și nu vă mint, mi-am făcut griji. Îl știam din concertele cu EYOT, știam ce poate. Dar aici era altceva. Era primul concert solo la care îl vedeam. Doar el și pianul. Fără plasă de siguranță. Grija asta a durat exact două minute – până s-a așezat pe bancă și a pus mâinile pe clape.
Ce a urmat a fost pur și simplu sublim.
Dejan nu doar cântă, Dejan povestește. Cu vorbele lui, cu pauzele dintre fraze, cu gesturile mari și vocea calmă. A povestit despre fete frumoase din sate sârbești, despre pescari de pe Dunăre, despre păduri care-ți șterg gândurile din cap, despre măsuri care nu se potrivesc pentru că “așa e pe la noi, în Balcani”. Apoi a lăsat pianul să continue poveștile. Uneori ne spunea că o piesă n-are o poveste în spate. Dar toate spuneau ceva. Și fiecare dintre noi ne-am regizat propriul film, cu soundtrack live, acolo în sală.
Setlistul a fost o călătorie în sine: de la “Vasilia the Beautiful” la “Dyad IV”, de la “Fisherman’s Song” până la “Ballad” care a pus lacrimi în ochii unor oameni din sală. După unele piese era liniște. Pauza dintre ultima notă și primele aplauze dura câteva secunde în plus. Nimeni nu voia să strice clipa. Simțeai că deja se cerea un bis încă din mijlocul concertului.
Publicul? Mai prezent ca oricând. Prieteni dragi – Andrei și Iulia, Daniela, un partener de business care vrea să se alăture comunității noastre de iubitori de muzică, și da, chiar și psihoterapeuta mea. Daniela, stătea lângă mine și o vedeam luptându-se cu dilema clasică: „să filmez sau să las totul să curgă prin mine?”. Andrei și Iulia – absorbiți complet. Iar ceilalți, conectați până în vârful degetelor la ce se întâmpla pe scenă.
După concert, am sărit peste tradiționala cină de la Zama și ne-am mutat afară, la terasa de la Boema. Și ce bucurie a fost să-l reîntâlnesc pe Miloš Vojvodić, baterist fabulos și coleg cu Dejan în EYOT. Am stat la povești, ne-am amintit de o seară de demult, tot după un concert JFR cu EYOT, când cina de după s-a transformat într-un party adevărat. N-am să povestesc ce-a fost, dar vă pot spune că s-a râs mult și s-a trăit intens.
Spre finalul serii, a apărut și Eduard, iubitul Danielei. Eram toți cu zâmbete pe față, toți cu muzica încă în noi. Și cu ajutorul Danielei am, în buzunar, încă o mică amintire de păstrat: bucata de hârtie pe care Dejan și-a scris setlistul, acolo pe terasa, pe o foaie din carnețelul Danielei, o semnătură și un zâmbet larg. Devine tradiție, și nu mă supăr deloc.
A fost un final de stagiune perfect. Seria “În jurul pianului” a adunat oameni, a creat legături și a ținut aprinsă flacăra acelei culturi vii și calde, care ne face bine. Timpul o să treacă greu până la toamnă. Dar rămânem cu muzica în noi. Și cu promisiunea că ne revedem curând.
Mulțumiri din inimă, Jazz Fan Rising, Ciprian, Dejan, Madeleine, Andrew, și tuturor celor care au fost parte din acest sezon. Ne vedem în curând. Cu pianul deschis și inima la fel.
