Concertul susținut de Madeleine Cazenave la Cluj, în cadrul seriei Jazz Fan Rising, a fost mai mult o invitație la respirație decât un recital clasic.
Unele seri par desprinse dintr-un jurnal secret – pline de stări, întâlniri și muzică ce te mișcă profund. Concertul Madeleine Cazenave de la Casa Libertății Religioase, pe 14 mai, a fost exact așa. Parte din seria „În jurul pianului”, concertul a fost o călătorie emoțională care a început în liniște și s-a transformat, treptat, într-un fel de dans interior – intens, cinematic, uneori dramatic, alteori tandru.
Mi-a plăcut enorm. A fost un adevărat roller coaster emoțional, un flux de trăiri care ne-a trecut prin toate stările, de la melancolie la euforie, de la contemplație la zâmbet sincer. Muzica lui Madeleine are o putere rară – nu e doar frumoasă, e vibrantă, picturală și profundă, ca o coloană sonoră a unui film pe care parcă-l trăiești tu, în timp real.
Am fost la concert cu doi prieteni dragi, Andrei – colegul meu de hub – și soția lui. M-a emoționat reacția lor: erau complet absorbiți, iar la final mi-au spus că n-au mai simțit de mult o muzică atât de vie și personală.
Și, ca orice seară cu semn bun, a venit și cu o surpriză: m-am întâlnit cu o colegă pe care n-o mai văzusem din clasa a 8-a. A fost o mică reuniune neașteptată și foarte caldă, cum numai muzica poate aduce.
Concertul în sine a fost construit cu grijă, aproape cinematografic. Playset-ul – notat în grabă pe o bucată de hârtie ușor mototolită, dar deloc întâmplătoare – spune multe despre povestea serii.
De la „Antre” și „Satie”, care au deschis concertul cu o liniște încărcată de intenție, până la piesele din a doua parte, precum „Hildegarde”, „Étincelles” sau „Petit jour”, totul a curs într-un fel organic, fără întreruperi, ca o poveste bine spusă, cu ritmuri interioare și respirație comună între scenă și public.
A fost o bucurie să regăsesc în concert „Oiseaux” și „Incendies”, două piese cu o forță evocatoare aparte – una aeriană, cealaltă intensă și tensionată.
Bis-ul cu „Nid” si „Lagrima” a fost ca o răsuflare adâncă după o călătorie. Un moment de liniște împărtășită, în care mulți din sală au rămas nemișcați, cu ochii închiși, încă agățați de vibrația ultimelor acorduri.
După concert, am mers cu Cipri și Madeleine la tradiționala noastră cină de după – ca de obicei, la Zama. Vin bun, mâncare ardelenească și conversații relaxate. Mai târziu, ni s-a alăturat și Anda, colega despre care vorbeam si partenerul ei, și totul a căpătat un aer de sărbătoare intimă.
Se pare că devine o tradiție frumoasă ca la aceste concerte să rămân cu o mică amintire scrisă de mână – dar nu orice fel de amintire, ci chiar bucata de hârtie sau cartonul pe care artiștii își notează, în grabă, dar cu grijă, playset-ul: lista pieselor și ordinea lor, pe care o așază în pian și la care mai aruncă o privire din când în când, ca să-și păstreze firul emoțional al serii.
Dacă la Andrew McCormack am primit un carton semnat, cu clape de pian desenate, acum, de la Madeleine, am păstrat acea bucată de hârtie prețioasă, pe care mi-a scris simplu și sincer:
„Merci Puiu for your enthusiasm”.
Și cum să nu fii entuziast când asculți un pian care pare că respiră cu tine? Când vezi o artistă care compune lumi și le oferă publicului cu atâta delicatețe și forță în același timp?
Concertul lui Madeleine Cazenave a fost mai mult decât un concert. A fost o seară în care s-au întâlnit stări, oameni, povești. O seară care nu doar că a umplut sala, ci a umplut și suflete.
Mulțumiri Jazz Fan Rising, Institut français, Ciprian și tuturor celor care fac loc pentru astfel de momente.
