Joi dimineața, ora 9:50. Sunt în M12, cobor dealul spre Cluj. O dimineață moale, ca o plapumă prea mare care nu învelește doar patul, ci totul din jur. În autobuz, aerul cald se amestecă leneș cu ceața de afară prin geamul mic, deschis deasupra scaunului meu.
Și, a urcat ea.
Rochie albastră lungă, vaporoasă, cu buline mici, albe. Părul castaniu, liber. Ochelari mari, fumurii. Sneakers albi. Unghii scurte, îngrijite. Ceas Casio pe mâna dreaptă. Geantă Michael Kors sub braț. Telefonul în mâna stângă.
Autobuzul era aproape gol, și totuși mi-am tras ghiozdanul în brațe. Reflex stupid. Sau poate presimțire.
S-a așezat lângă mine, ușor întoarsă, cu zâmbetul ăla care nu cere voie să apară. Și-am început, în capul meu, o conversație imaginară:
– Salut, ce faci?
– Salut… merg la Fan Courier, zic eu, să ridic un colet care s-a pierdut acum ceva vreme.
– Ah, a întârziat mult? Era ceva important?
– Câțiva ani. Comandasem un pachet cu vise și speranțe. S-a pierdut pe drum. În schimb, am primit un colet cu goluri existențiale.
– Oh… îmi pare rău, zice ea, zâmbind tot timpul.
– E ok. M-au sunat azi-noapte de la customer support – au zis că l-au găsit. Coletul meu cu vise și speranțe pierdute. Pot să-l ridic azi, dar trebuie să returnez golurile.
– Un sfat, dacă-mi permiți: chiar dacă visele sunt noi pentru tine, uită-te pe factură. Să ai garanție la traume și sentimente.
– Aproape noi. Ușor purtate, zic eu.
Îmi dau seama că o privesc prea insistent. Zic un „hei” stins, mai mult ca să scap de mine.
Ea îmi răspunde tot cu un „hei”, ridică un deget și-mi face semn să aștept. Își scoate un AirPod. Ecranul telefonului se aprinde.
YouTube Music. Mixaj: Betty Salam – Manele Caviar.
Și exact în secunda aia, s-a crăpat ecranul telefonului. Sau poate eram eu deja prea adânc în filmul din capul meu. Pentru că ea nu părea deloc îngrijorată.
Am zâmbit stingher, conștientizând că tot ce se întâmplase până atunci… era doar imaginație.
Tușesc fals, îmi trag hanoracul peste nas. De data asta, real, nu doar in capul meu, zic
– Scuze… m-am simțit aiurea în ultima vreme. Nu vreau să-ți dau și ție virusul.
– Chill. Virușii sunt cea mai mică problemă în autobuzul ăsta, zice.
Întorc capul spre geam și rămân așa. Ca atunci când te prefaci că te uiți afară când urcă cineva și nu vrei să te ridici, dar nici nu vrei să pari nesimțit.. Era greu să mă mai uit înapoi la ea.
Au fost cele mai lungi 17 minute de autobuz.
Am coborât amândoi în Cipariu. Eu, pe drumul meu. Ea, în spatele meu. N-o vedeam, dar o simțeam. Mă urmărea? Sau eram doar eu, continuând ce începusem în mintea mea?
După semaforul de la colțul cu Eroilor, am tras aer în piept. M-am uitat în spate. Dispăruse. Știam că o luase pe Eroilor. Și, fără să-mi dau seama, am răsuflat ușurat.
Dar n-am mai mers la Fan Courier.
M-am oprit pe o bancă, în Avram Iancu, în fața catedralei, și mi-am aprins o țigară. Poate că pachetul ăla trebuie ridicat mâine. Sau poimâine. Sau în fiecare mâine.
Am băgat mâna în buzunarul hanoracului să mai scot o țigară. Pachetul avea lipită de el o bucățică ruptă dintr-un AWB – o notiță pe care am scris-o ieri, în grabă, la birou, să nu uit ideea:
„Verifică garanția. Visele nu sunt returnabile.”
Și-am tras primul fum cu un zâmbet. Obosit, dar sincer.
