Azi e 14 martie. Ziua lui Pi. Și nu știu de ce, gândul mi-a fugit la domnul Lazăr. De fapt, știu de ce.
Era unul dintre profi mei preferați din liceu. Un om blând, dar hotărât, cu o voce care umplea toată clasa fără să fie nevoie să țipe vreodată. Îi plăcea matematica mai mult decât orice. Mai ales Pi. Pi era numărul lui preferat. Ne spunea mereu că Pi e peste tot, că dacă înțelegi Pi, înțelegi lumea. Sau că Pi nu e doar un număr, ci o fereastră spre infinit.
Ne provoca să învățăm zecimale. La început, râdeam. La ce dracu’ ne-ar fi folosit asta? Dar într-o zi, un coleg de-al meu, derbedeul clasei, a prins un moment potrivit, s-a ridicat în picioare fără să fie întrebat și a zis fără să clipească: „3.1415926535”.
Și domnul Lazăr a zâmbit. Dar nu oricum. Așa, ca și cum băiatul ăla tocmai câștigase un premiu mare. Și cred că, într-un fel, chiar câștigase ceva. Puțin respect pentru matematică. Și poate chiar pentru el însuși.
Asta era puterea profului: făcea orice reușită să pară importantă.
Nu știu exact de ce îmi amintesc toate astea azi. Poate pentru că am avut norocul să am un profesor care făcea matematica să pară mai mult decât niște cifre. O făcea să fie ceva viu, aproape magic. Și, mai ales, făcea să pară că și noi suntem capabili să înțelegem magia asta.
Poate pentru că, de fiecare dată când aud de Pi, mă gândesc la el.
Azi, la birou, le-am povestit colegilor despre Ziua lui Pi. Am râs, am amintit fiecare câte ceva din liceu, dar am și vorbit serios despre cât de prezentă e matematica în viața noastră. Despre cum Pi e un număr extraordinar, misterios și totuși atât de „obișnuit” în jurul nostru – în cercuri, în valuri, în muzică, în arhitectură. De la discuția asta, am ajuns să vorbim și despre alte concepte matematice care ne influențează fără să ne dăm seama: șirul lui Fibonacci, care apare peste tot în natură – în petalele florilor, în ramurile copacilor, în spirală cochiliilor – și Golden Ratio, acea proporție care ne atrage vizual și care aduce armonie în tot ce construim, fie că vorbim de design, artă sau chiar planificarea unei prezentări.
Ce mi s-a părut fain e că Andrei, unul dintre colegii mei care lucrează în consultanță și training, a avut un mic „moment Aha!” în timpul discuției. Și-a dat seama că, fără să conștientizeze, aplică deja o parte din aceste concepte în munca lui – în felul în care își structurează materialele, în cum gândește secvențele de training, în cum construiește echilibrul într-un discurs. A zis că nu se gândise niciodată la asta din perspectiva matematică. Discuția noastră l-a făcut să-și dea seama că folosește, de fapt, niște tipare naturale, niște „legi” ale ordinii, și că de acum înainte o să le aplice mai conștient. Mi s-a părut tare gândul ăsta și sunt chiar curios cum o să le integreze în ceea ce face pe viitor.
A fost una dintre acele conversații rare de birou care rămân cu tine. Și care mi-a întărit convingerea că, dincolo de formule și teorii, matematica chiar e parte din viață – din modul în care ne organizăm, gândim și creăm.
Am mâncat și apple pie azi (pun intended), dar n-am recitat zecimale. Nu-mi mai aduc aminte decât 3.14. (Am căutat pe Google primele 10 zecimale de mai sus.)
Dar mi-am adus aminte de el. De domnul Lazăr. Și cred că asta e minunat.
Ah, și mi-am mai amintit cum ziceam noi, râzând pe sub mustață, cu accent românesc: „Happy Pi’s Day!”
Mulțumesc, domnule profesor. Sper că ți-e bine, oriunde ai fi.
